Prieteni cu Isus

Deut.4:1

            “acum,Israele,asculta legile si  poruncile pe cari va invat sa le paziti.Impliniti-le ca sa traiti, si sa intrati in stapanirea  tarii pe care v-o da Domnul, Dumnezeul parintilor vostri.”

Ce frumos  isi indemna Moise poporul !

Intrebarea care se ridica  este urmatoarea: ‘ cum as putea  pazi si implini ceva ce nu cunosc ? ‘ Este o intrebare  la care odata aflat raspunsul, iti vei putea autoevalua viata vizavi la calitatea ta de copil de Dumnezeu,pocait sau crestin…numeste-o cum vrei.

      Cu stupoare,cu uimire, cu shoc ,sau cum vrei sa-i mai spui, descopar persoane cu zeci de ani vechime de “pocainta” care  nu cunosc Cuvantul lui Dumnezeu pentru ca nu-L  citesc. Legile si poruncile despre care vorbeste Moise in versetul de mai sus constituie Cuvantul lui Dumnezeu –Biblia.

            Eu ma intreb: o persoana “ pocaita” care  nu are tangentza cu Biblia in fiecare zi (sau poate cel mult odata pe saptamana la adunarea frateasca), cum isi inchipuie ca va mosteni imparatia cerurilor ?! Stim bine ca MORALITATEA  nu ne asigura cerul lui Dumnezeu.

            Nu poti implini si pazi o lege, o regula, pe care de fapt nu o cunosti.Ca sa o cunosti trebuie sa o citesti.

            Cuvantul datator de Viata Vesnica este cel al Sfintei Scripturi.Eu inteleg  ca daca nu am partasie zilnica   cu Acest Cuvant, inseamna ca nu am VIATA. Prin urmare, lipsa de viata este MOARTE.Asa se face  ca majoritatea  bisericilor secolului XXI sunt fara viata.

Ne mintim singuri si ne place sa credem ca vom avea parte de pashuni verzi dupa moarte dar refuzam sa ne  autoevaluam trairea prin prisma  mesajului unui Osea de altadata care spune  raspicat: asa vorbeste Domnul : “…fiindca nu este adevar,nu este indurare,nu este cunostinta de Dumnezeu in tara,fiecare jura stramb si minte,ucide,fura si preacurveste,napastuieste si face omoruri dupa omoruri,…fiindca ai lepadat cunostinta, si Eu Te Voi Lepada…”  “Poporul Meu Piere din Lipsa de Cunostinta .” 

In  urma acestui mesaj dumnezeiesc  daca mai continui sa-mi traiesc  viata in aceeasi  letargie spirituala inteleg  ca sunt impietrita  din cauza  prea multei calcari de lege.Totusi, ce bine ca Dumezeul meu nu doreste moartea pacatosului si daca voi veni inaintea Lui cu marturisire sincera El a promis ca nu ma va izgoni.

Iata acum indemnul unui Osea caruia ii pasa de popor: ”Sa cunoastem,sa cautam sa cunoastem pe Domnul ! Caci El se iveste ca zorile  diminetii, si va veni la noi ca o ploaie,ca ploaia de primavara, care uda pamantul !…El ne va da VIATA iarasi…si vom trai inaintea Lui. “

Oda Tie , Dumnezeu Atotputernic!

Esti frumos,stralucitor,mai cristalin decat cristalul.

Ca safirul esti de scump…

si pretios esti sufletului meu,

Fa prin vene sa imi curga cunoastere de Dumnezeu.

O,de-as putea sa ma separ de lumea care ma-nconjoara…

Daca-as putea sa-ti cant fara-ncetare …ca randunica-n versul ei de primavara,

Daca-as putea sa oglindesc blandetea  precum porumbelul…

Si sa-mi contopesc fiinta cu  Tine,acesta imi e tzelul…

daca-as putea….daca-as putea sa ma separ de tot ce-i  faradelege….

O, de-as putea !…..

Dar,…ce descopar?… Nu,nu pot scrie !…e mult prea trist sa asez pe hartie.

(Autor,Estela C. Manea)

Most - The Bridge este un film de scurt metraj (30 min) produs in Cehia in anul 2003. De ce am ales sa scriu aici despre filmul asta? Pentru ca atunci cand l-am vazut prima data, am realizat ca nu poate fi vorba de un film obisnuit pe care il vezi, apoi stai cateva minute cu un sentiment de tristete in suflet, dupa care totul revine la normal. Filmul acesta reprezinta adaptarea la zilele noastre a sacrificiului suprem pe care Dumnezeu a fost gata sa il faca pentru noi.

Interesant este faptul ca pe youtube, orice porcarie are rating de cateva mii si sute de mii de accesari, iar filme ca acesta, care ilustreaza niste lucruri asa de inaltatoare si pure, are doar putin peste 6000 de accesari. Vazand aceste lucruri am decis ca de acum inainte sa fac tot ce pot pentru a promova filmele si muzica buna care inca mai exista intr-o proportie din ce in ce mai mica. Va indemn sa faceti la fel.

Va multumim tuturor celor care ati luat parte cu noi la aceasta minunata sarbatoare pe care am numit-o simplu “Craciunul celor su suflet tanar”. Haideti ca impreuna sa pastram in rugaciunile noastre lucrarea care se desfasoara in zona Sebis.

Prietenul adevarat iubeste oricand, si-n nenorocire ajunge ca un frate ! ( proverbe 17,17 )

Se spune ca odata , intr-o vara nespus de fierbinte si secetoasa, doi prieteni strabateau impreuna desertul . Ca sa le treaca vremea mai repede, povesteau vrute si nevrute si , cum nu rareori se intampla, la un moment dat au ajuns sa se certe, iar unul dintre ei l-a lovit pe celalat peste obrazul drept.
Te-ai astepta ca acesta din urma sa-l fi intors si pe cel stang? Nu, nu a fost asa, ci prietenul lovit peste fata, fara sa spuna nici macar un singur cuvant, s-a aplecat si a scris in nisip:“ASTAZI, PRIETENUL MEU CEL MAI BUN M-A LOVIT PESTE OBRAZUL DREPT.”
Si-au continuat drumul impreuna si , intr-un tarziu,au ajuns la o oaza , unde au hotarat sa faca o baie. Cel lovit peste obraz si-a pierdut echilibrul si a alunecat spre partea maloasa, riscand sa fie inghitit in adanc,dar mana puternica a prietenului sau l-a tras afara.
Dupa ce si-a revenit din spaima prin care trecuse,cu mana inca tremuranda,cel salvat a daltuit in piatra: ASTAZI PRIETENUL MEU CEL MAI BUN MI-A SALVAT VIATA !
Prietenul care isi lovise cel mai bun prieten, l-a intrebat: -Cand te-am lovit peste obrazul drept, ai scris ce-am facut in nisip,iar acum, ca te-am salvat, daltuiesti in piatra. De ce ?
Dupa cateva clipe de tacere, cel intrebat raspunse: Cand cineva te raneste,fapta lui ar trebui incredintata intotdeauna nisipului,de unde vantul iertarii o poate sterge,insa cand cineva iti face un bine , trebuie sa-i daltuiesti fapta in piatra,de unde nici ploaia,nici vantul n-o pot sterge niciodata.

INVATA SA-TI SCRII DURERILE PRICINUITE DE ALTII IN NISIP, IN SCHIMB BINECUVINTARILE , DALTUIESTE-LE IN PIATRA!

(autor, Estela C. Manea )

“Chiar daca as avea toata credinta asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic”(1Corinteni 13:2)

 ”Noi tot spunem ca relatiile sunt mai importante pentru noi decat orice altceva, dar faptele noastre nu o arata. Ne schimbam in mod constant prietenii si pe cei dragi de dragul banilor sau a avansarilor. Relatiile sunt precum florile; daca nu le hranesti si nu le protejezi, ele mor. De aceea Pavel scrie: “Nu faceti nimic din duh de cearta sau din slava desarta…fiecare din voi sa se uite nu la foloasele lui, ci si la foloasele altora”(Filipeni 2:3-4). Uneori e nevoie de durere si de o stare de criza pentru a ne aduce aminte ca oamenii din vietile noastre nu pot fi inlocuiti.

Un autor scrie: “Am petrecut multe ore in sala de asteptare de la terapie intensiva privindu-i pe cei care agonizau si auzind intrebari staruitoare: “va trai sotul meu?”, “va mai putea merge fiul meu vreodata?”, “cum sa mai traiesc fara acela cu care am trait 30 de ani?” Sala de asteptare de la terapie intensiva este diferita de orice alt loc din lume. Iar cei care asteapta sunt diferiti. Ei nu reusesc sa faca destul unii pentru altii. Nimeni nu este nepoliticos. Deosebirile de rasa si clasa sociala se topesc. Gunoierul isi iubeste sotia la fel de mult cum profesorul universitar si-o iubeste pe a lui si toata lumea intelege lucrul acesta. Fiecare om spera pentru celalalt. In sala de asteptare de la terapie intensiva lumea se schimba. Vanitatea si prefacatoriile dispar. Universul se concentreaza asupra urmatoarei intalniri cu doctorul in speranta ca va anunta o imbunatatire. Toata lumea stie ca a iubi pe cineva este ceea ce conteaza in viata. Am putea invata sa iubim in felul acesta daca am realiza ca fiecare zi a vietii este ca o zi in sala de asteptare de la terapie intensiva.”

“ Am vazut in prada o manta frumoasa de Sinear,200 de sicli de argint si o placa de aur in greutate de 50 de sicli; le-am poftit si le-am luat; iata, sunt ascunse in pamant in mijlocul cortului meu, si argintul este pus sub ele .” (Iosua 7: 21)

Relatia lui Acan cu Dumnezeu era foarte subreda sau poate ca nu exista deloc, pentru ca numai asa s-ar putea explica fapta lui Acan care a incalcat mai mult de o purunca din Legea lui D-zeu,intr-o singura actiune.

Din context inteleg ca Acan era pasionat de hainele de firma si ii placea sa aiba bogatie; ii placea sa fie imbracat bine si nu cu orice ,ceea ce l-a facut foarte usor sa observe o manta marca ‘Sinear’ .Problema era ca haina asta nu-I apartinea dar el o dorea. Ce va face acum Acan ? O va cere de la D-zeu prin rugaciune si va astepta s-o primeasca, sau si-o va insusi luand-o pur si simplu ? Stand el in cumpana si nestiind ce sa faca, un gand ii vine in minte : “ sa nu furi !” . Enervat parca de vocea constiintei care tocmai acum trebui sa-i aminteasca de porunca lui D-zeu, incalca cu buna stiinta porunca soptindu-si ca oricum nu-l vede nimeni si nu va sti nimeni vreodata ca a disparut vreo haina….pana la urma e doar o haina. Tocmai a sfidat puterea de omniprezenta a lui Dumnezeu . Asadar, isi ia mantaua si da sa plece repede insa rotind in fuga privirea prin cortul cu obiecte sortite nimicirii, observa in bataia unei raze de lumina ca ceva luceste foarte tare. Se apropie curios fiind sa afle ce anume poate straluci asa puternic; cu usurinta realiza ca tocmai a descoperit o suma considerabila de bani si o placa de aur care tragea greu la cantar . Cat noroc pe capul lui Acan ! Sansa vietii lui de-a se imbogati peste noapte ii surade in sfarsit si lui .Desigur,nu mai sta pe ganduri si intinde mana sa le ia, dar din nou ceva… sau cineva il opreste si ii reaminteste porunca : “sa nu furi !” Acan petrece cateva momente in cumpana urmarind razboiul dintre vocea constiintei si firea umana ; in cele din urma alege aceeasi voce care-l lamurise si mai devreme ca nimeni nu-l vede si nici nu se va afla vreodata. Ia repede argintul si aurul, le indeasa bine peste manta intr-un saculet si pleaca.

“Uf ! ce bine ca m-a pazit D-zeu si nu m-a prins nimeni. Acum Doamne, daca nu vei ingadui ca cineva sa afle, iti promit ca nu voi mai face asa ceva niciodata! Asta a fost sansa vietii mele si tu mi-ai scos-o inainte. Iti multumesc .”

Si cu inima plina de emotii,cu genunchii tremurand de spaima si de bucurie, traind niste sentimente amestecate,isi innecase “bucuria” traind-o de unul singur pt. ca nu avea voie s-o impartaseasca si altora. Dar Acan se obisnuise repede cu sentimentul si si-a continuat viata si lucrarea in poporul Domnului. Nu stia bietul Iosua si poporul de ce lucrurile nu merg chiar bine si de ce parka D-zeu nu este de partea lor, dar continuau sa lucreze pentru Dl. desi infrangerile erau mai multe si mai devastatoare decat inainte, iar de victorii nici nu putea fi vorba. In tot acest timp Acan isi schimbase dumnezeul,lucru pe care avea sa-l marturiseasca chiar el atunci cand D-zeu il descopera in fata lui Iosua si a poporului. De fapt Acan mai incalcase cateva porunci date de D-zeu poporului; iata marturisirea :

“le-am poftit (D-zeu poruncise :… sa nu poftesti nici un alt lucru care este al aproapelui tau !) si le-am luat (D-zeu poruncise: sa nu furi !); iata, sunt ascunse in pamant in mijlocul cortului meu, si argintul este pus sub ele (– aceste bogatii ocupasera locul central al vasului de lut Acan devenind un dumnezeu pt. bietul om desi adevaratul D-zeu poruncise : sa nu ai alti dumnezei afara de Mine ! )

Pacatul lui Acan l-a dus la moarte ,la despartire de Dumnezeu.El a savarsit pacatul cu buna stiinta,a continuat sa pozeze a copil fidel de D-zeu insa inima lui nu mai apartinea lui D-zeu. Desi nu se mentioneaza, eu totusi cred ca Acan a marturisit sotiei si familiei sale despre averea furata dar acestia au tacut si nu au marturisit lui Iosua fapta nici n-au incercat sa-l convinga pe Acan s-o faca.Toata familia a pierit impreuna cu Acan in momentul in care D-zeu l-a descoperit; au pierit pt. ca prin tacerea lor ei au fost de acord cu fapta sotului si tatalui Acan si s-au unit cu el in actiunea lui.)

Faptul de-a avea alti dumnezei nu inseamna neaparat sa iei o icoana pe care s-o tintuiesti pe perete si sa te inchini inaintea ei sau inaintea unei statuiete cu figura vreunei personalitati religioase. Cuvantul lui D-zeu ne spune clar si raspicat ca “iubirea de bani este inchinare la idoli “. Cum poti verifica daca in tine salasluieste aceasta iubire de bani ? Analizeaza sincer si adanc motivatia actiunilor tale; investesti timp si talente intr-o lucrare a lui D-zeu doar daca esti platit ? Orice oportunitate de a castiga un ban o folosesti chiar daca aceasta implica metode nonortodoxe ?

Daca inainte de a intreprinde orice activitate ,fie religioasa sau de alta natura, te gandesti “mie ce-mi cade de-aici ?” fara sa-ti pese de altii si cautand doar folosul tau, atunci da-mi voie sa-ti spun ca deja ai un idol. Si daca banii (averea,bogatiile) sunt deja idolul tau,conform cu articolul Scripturii care spune ca “ iubirea de bani este radacina tuturor relelor” ,te asigur in procent de 100% ca acest idol a adus cu el alti idoli.

In situatia in care te regasesti in aceste randuri, nu fii disperat; atat timp cat esti in viata, inca mai ai sansa la Dumnezeu. Sfatul pe care ti-l dau acum l-am experimentat personal si crede-ma ca a functionat si a dat rezultate uimitoare. Vorbeste-I lui D-zeu despre trairile tale interioare,despre gandurile care-ti framanta mintea,despre scopurile si idealurile tale,despre ceea ce iubesti si chiar si ceea ce urasti…..vorbeste-I despre ele deschis, sincer , fara jena si ascunzisuri pt. ca El oricum te cunoaste pe deplin dar asteapta din partea noastra marturisire sincera. Dupa ce I le spui pe toate recunoaste inaintea Suveranitatii Lui ca fara ajutorul Lui nu poti sa faci curatenia interioara pe care o vrea D-zeu in viata ta. Cere Fiului lui Dumnezeu sa vina in ajutorul tau, si spune-I ca-I dai voie sa preia controlul total asupra vietii si fiintei tale si cere-I sa ocupe locul central al vietii tale . (Eu, personal, in fiecare zi fac acest lucru ,nu pentru ca D-zeu ar uita ce m-am rugat cu o zi inainte,dar prin aceasta vreau sa-l asigur pe Tatal meu ca-l vreau ca Stapan al vietii mele si-n aceasta zi . Chiar Il iubesc pe Dumnezeu si nu pot sa nu-I dau zilnic carma vietii mele.Crede-ma ca nu sunt doar declaratii .)

Aceasta va fi o rugaciune de bun miros inaintea lui D-zeu si El o va primi si va face modificari miraculoase in viata ta. Tu insuti vei recunoaste schimbarile aduse de Dumnezeu spre binele sufletului tau si le vei marturisi si altora pentruca bucuria care te va inunda nu-ti va da voie sa taci.

Autor, Estela C. Manea

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”,  a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
- Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos” -

Avem deosebita placere de a va anunta Festivalul Torturilor. Este o intalnire de tineret, care va avea ca loc de desfasurare biserica baptista Sfanta Treime din Sebis, Arad. Oricine doreste sa ia parte este binevenit sambata, 13 iunie, la ora 16.

Cuvantul Domnului va fi predicat de fr. pastor Nelu Vatran, iar partea de lauda si inchinara va fi sustinuta de grupul Mesagerii Harului din Siria si grupul de lauda si inchinare al tinerilor bisericii Sfanta Treime.

Tema pe care se va desfasura acest eveniment este “Cum sa ma pastrez curat intr-o lume murdara?” (Proverbe 4:23  Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.) In programul evenimentului va avea loc si un concurs intre torturile facute de echipele de tineri care si-au anuntat participarea, iar la final fiecare din cei prezenti va putea sa le si guste.

Ne dorim sa avem un timp binecuvantat impreuna laudand pe Domnul. Va asteptam cu drag…

Observand modurile in care joaca oamenii, am fost in stare sa inteleg mai bine modurile in care oamenii se roaga. Intr-adevar, cei mai multi oameni se joaca cu religia asa cum joaca la diferite jocuri, religia insasi fiind cel mai jucat dintre toate. Fiecare joc isi are regulile lui, un anume fel de minge, jucatorii lui; jocurile starnesc interesul, ofera placere si consuma timp, iar cand s-a terminat, echipele concurente rad si parasesc terenul. E ceva obisnuit ca un jucator sa plece de la o echipa la alta si peste cateva zile sa joace impotriva vechilor lui coechipieri cu aceeasi insufletire pe care a afisat-o cand juca impreuna cu ei. Totul este arbitrar. Se rezolva probleme artificiale si se abordeaza dificultati care au fost create in mod deliberat de dragul jocului. Nu exista suport moral si nici nu se cere asa ceva. Nici unul nu este mai bun datorita trudei pe care si-o autoimpune. Totul nu e decat o activitate placuta care nu schimba nimic si nu stabileste nimic in final.

Daca situatiile pe care le-am descris s-ar restrange la domeniul jocurilor sportive, am putea trece mai departe fara alte comentarii, dar ce putem spune cand exact acelasi spirit patrunde si in sanctuar si decide atitudinea oamenilor fata de Dumnezeu si religie? Caci si Biserica isi are terenurile ei, regulile ei si echipamentul ei pentru a juca jocul vorbelor pioase. Isi are devotatii ei, atat laici, cat si profesionisti, care sprijina jocul cu banii lor si il incurajeaza cu prezenta lor, dar care nu se deosebesc prin viata si caracterul lor de multi care nu manifesta absolut nici un interes fata de religie.

Asa cum un sportiv manuieste mingea, la fel de multi dintre noi manuiesc cuvintele: cuvinte vorbite si cuvinte cantate, cuvinte scrise si cuvinte rostite in rugaciune. Le aruncam repede de-a lungul terenului; invatam sa le folosim cu dexteritate si gratie; ne cladim reputatia pe priceperea noastra de a manui cuvintele si, drept rasplata, obtinem aplauzele celor care au savurat jocul. Dar lipsa de greutate a cuvintelor noastre este dovedita de faptul ca, dupa placutul joc religios, nimeni nu este diferit in mod fundamental fata de cum era inainte. Bazele vietii raman neschimbate, aceleasi vechi principii guverneaza, acelasi vechi Adam stapaneste.

A.W.Tozer - Inchinare si distractie (cap.15 - Activitatea religioasa, pg.122, ed. Lampadarul de Aur)